Ierusalim

În zilele în care Biserica celebrează sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci şi a sângelui lui Cristos vărsat pe ea, precum şi amintirea Sfintei Fecioare Maria Îndurerată, mi se par oportune aceste scurte rânduri scrise de mons. Comastri despre oraşul Ierusalim.

În minunatul patrimoniu al tradiţiei ebraice, care este midrash-ul, există o delicată parabolă care spune astfel: “Când Dumnezeu a creat lumea, a creat zece porţii de frumuseţe: i-a atribuit nouă Ierusalimului şi numai una restului lumii. A creat zece porţii de ştiinţă: i-a atribuit nouă Ierusalimului şi numai una restului lumii. Dar Dumnezeu a creat şi zece porţii de durere: i-a atribuit nouă Ierusalimului şi numai una restului lumii.”
Cât de adevărată este această parabolă. Si cât de exactă este fotografia istoriei Ierusalimului. De fapt, Ierusalimul a fost lovit de incendii şi distrugeri, de asedii şi ocupaţii, de măceluri şi demolări continue… Şi totuşi, durerea–simbol a acestui oraş-simbol păstrează în ea o sămânţă de speranţă pentru durerea tuturor oraşelor pământului: de fapt, numai în Ierusalim, sângele făcut să curgă datorită urii oamenilor va deveni «sângele vărsat pentru iertarea păcatelor ».
De aceea, psalmul 87 descrie minunat bucuria omenirii răscumpărate, care, gândindu-se la Ierusalim, o simte ca pe « propriul oraş » şi exclamă:
«Domnul va scrie în cartea popoarelor :
“Acesta s-a născut acolo”
Şi dansând vor cânta:
“în tine sunt toate izvoarele mele”». (psalmul 87, 6-7)
Iar dansul popoarelor a început deja în inima locuitorilor viitorului Ierusalim, care suntem noi toţi.

( Angelo Comastri, Dio è amore, p. 92 )

Dino Boffo: „Riscul identităţii”

Era 25 august 2004. La Meeting-ul de la Rimini, Dino Boffo (directorul ziarului Avvenire, atacat cu ferocitate zilele trecute de Vittorio Feltri în ziarul Il Giornale), participa ca relator la o întâlnire împreună cu Gad Lerner şi Ferruccio De Bortoli. Se vorbea despre “identitate” şi despre “diferenţă”, se vorbea despre posibilitatea concretă a unui dialog în relaţia dintre persoane. Iată un scurt fragment din lucrurile spuse de Boffo cu acea ocazie, care mi se pare util să fie subliniat.

«Eu consider că, dacă este bine aşezat şi bine interpretat, discursul despre identitate este secretul vieţii noastre, pentru care merită ca eu să intru în consorţiul uman şi merită ca eu să fiu absolut curios faţă de ceea ce se întâmplă în consorţiul uman… Depinde de ceea ce cuvintele evocă înlăuntrul nostru. Recunosc că cuvântul identitate este un cuvânt incomod, un cuvânt antipatic, un cuvânt plin de echivocuri, un cuvânt pentru care s-au purtat prea multe războaie. Acest lucru nu-l ignor, îmi este foarte clar şi vă rog să mă credeţi. Totuşi, cuvântul identitate – pentru mine – este ceea ce îmi face viaţa interesantă, este modul meu de a privi viaţa şi este modul meu de a mă pune în legătură cu alţii şi de a solicita atenţia altora.
Înţeleg că în Italia trebuie să plătim cu puţin purgatoriu, pentru că în numele identităţii creştine a existat o perioadă în care s-au înfiinţat partide, bănci, cooperative, totul ca un aranjament social care multora putea să nu le placă,multora nu le plăcea, iar în unele cazuri a produs şi pagube; dar nu aş vrea ca acest purgatoriu să fie fără sfârşit şi nu aş vrea ca, având scuza că trebuie să dăm uitării unele episoade, să fim ţinuţi în carantină…
Ceea ce – aş vrea să gasesc cuvintele pentru a spune – ceea ce ne interesează pe noi astăzi nu este să fim importanţi, ci lucrul pentru care ne-am hotărât să trăim să fie în continuare motiv de consideraţie faţă de alţii. Îmi dau seama că prin realizările noastre le-am dat altora ocazia de a nu preţui ceea ce este de preţuit prin excelenţă. Dar astăzi noi ne bazăm din nou pe identitatea noastră şi vrem să ne clădim pe ea, nu printr-o putere a noastră, ci pentru a-L putea arăta pe Acela pe care merită să-L luăm în considerare şi pe care toţi pot avea interesul să-L ia în considerare; adică lucrul pentru care noi ne-am hotărât…
În realitate, astăzi simţim nepotrivirea noastră şi am vrea să acoperim această nepotrivire, pentru a reuşi împreună, diferiţi dar împreună, să reuşim împreună să spunem că Dumnezeul creştin, în care credem, este o ipoteză valabilă, este o ipoteză care nu poate fi dată la o parte, că acel “mai mult” nu este de partea opusă lui Dumnezeu, că mai binele nu se află de cealaltă parte, că viitorul nu este de cealaltă parte; credem că asta are un rost, că Dumnezeu este în faţa noastră, că Dumnezeu este un Părinte benefic, extraordinar de benefic pentru toţi şi că ar merita să luăm în considerare această ipoteză»

( Meeting-ul de la Rimini 2004, “Identità e Differenza: una esperienza di dialogo” , întâlnirea din 25.08.2004)