Don Pascual Chavez: „Creştinismul: vestea cea mai frumoasă”

“Drumurile de credinţă pentru tineri, astăzi”. (“I cammini della fede per i giovani oggi). Acest titlu îl poartă gândirile pe care Rectorul Major, don Pascual Chavez, a vrut să le ofere tuturor membrilor Familiei Saleziene, în apropierea sărbătorii închinate Sf. Ioan Bosco. Iată aici un scurt fragment.

În prima sa enciclică, Sanctitatea Sa, Benedict al XVI-lea ne amintea că “nu începem să fim creştini printr-o decizie etică sau o idee măreaţă, ci printr-o întâlnire cu un eveniment, cu o Persoană, care dă un nou orizont vieţii, şi prin acesta, o orientare decisivă” (Deus Caritas est, 1).
Creştinismul nu este, înainte de toate, un ansamblu de adevăruri la care s-a ajuns printr-o reflecţie de multe secole, nici un ansamblu de norme morale pe care membrii săi sunt obligaţi să le respecte, cât întâlnirea personală cu Domnul Isus care, aşa cum putem vedea în diferite pagini ale Noului Testament, schimbă radical viaţa şi ne face adevăraţi “creştini”, adică: “cei care sunt ai lui Cristos”.
O astfel de trăsătură esenţială a credinţei noastre apare foarte clar într-un cuvânt cheie din Sfânta Scriptură, cu care suntem prea obişnuiţi, uneori fără să reflectăm asupra semnificaţiei sale: (cuvântul) “evanghelie”. Este vorba despre un termen grecesc care înseamnă “veste frumoasă / bună”, şi pe care Marcu, primul care a scris mărturiile orale despre Isus ale comunităţii creştine, l-a folosit ca titlu: “Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1, 1). Încă de la început, creştinii, luminaţi de Spiritul Sfânt, au înţeles că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om din iubire pentru noi, era cea mai bună veste pentru întreaga omenire. Să reflectăm pe scurt la ceea ce se întâmplă atunci când primim o veste cu adevărat bună. Această experienţă prezintă trei trăsături principale: este ceva neaşteptat – ne vine “din afară” – umple inima noastră de bucurie neobişnuită.
Procedând la fel şi în cazul Creştinismului, înţelegem perfect că nu este vorba despre o bucurie omenească, oricât de profundă ar fi ea, ci de adevărul minunat că Dumnezeu ne iubeşte şi că ne-a făcut fiii şi fiicele sale în Cristos; este cea mai bună veste pe care o putem primi: nimeni nu şi-ar fi imaginat, nimeni nu ar fi putut prevedea. (…)
A lua în serios faptul că Creştinismul este cea mai bună veste pentru omenire are drept consecinţă, dincolo de ea, grija şi urgenţa de a o comunica tuturor bărbaţilor şi femeilor din lume:… Iată de ce, pentru noi, a evangheliza, a duce Evanghelia la tineri, este datoria noastră cea mai importantă.

( Don Pascual Chàvez, I cammini della fede per i giovani oggi , www.donboscoland.it )

Ochii copiilor din Port-au-Prince

Acei ochi, acele chipuri nu te lasă în pace. Te trezeşti dimineaţa şi într-un ziar, pe care un călător din tramvai ţi-l deschide în faţa ochilor, sunt copiii din Haiti. Cu ochii aceia mari, întunecaţi, închişi într-o întrebare. Ce-a fost, de ce a fost. Cu un braţ rănit sau mutilat, şi acea mirare uluită: atâta durere, de ce? Lucrezi, te cufunzi în ritmul zilnic al efortului şi al neplăcerilor, poate te superi. Apoi mergi să bei o cafea, în bar televizorul este deschis, iarăşi Haiti. Şi iarăşi chipurile mamelor rămase fără copii, trupurile abandonate ca nişte deşeuri. Dar mai ales, copiii, frumoşi şi insuportabili, întrebarea suspendată în ochii imenşi, evidentă fără niciun cuvânt: de ce?… Ai vrea să-i ceri socoteală lui Dumnezeu pentru acest dezastru, să discuţi, să te cerţi cu El. Dar ştii şi că în orice apocalipsă şi în orice măcel, chipul lui Cristos se află în fiecare dintre acele chipuri de copil. (Atunci, poate că este El cel care te cheamă când le priveşti; poate din acest motiv este insuportabil să stai în faţa acelor ochi?) Ce poţi face, te întrebi neputincios. Să dai bani, desigur, evident. Şi apoi nimic altceva?… Şi te întorci la lucrurile obişnuite ale zilei tale. Copiii la şcoală, temele, facturile. … Este înţelept, ai învăţat, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru ziua cea mai goală. Să-i mulţumeşti pentru lucrurile simple şi măreţe pe care le ai. Respiraţia, picioarele, casa, copiii. Totuşi, îndrăzneala durerii nevinovate care se revarsă din Port–au-Prince este o puternică palmă peste obraz. Nu i se poate mulţumi lui Dumnezeu pentru durerea şi moartea din Haiti. Dar şi să-l acuzi pe Dumnezeu ar fi un blestem. Nu a fost el. El este acolo: în fiecare dintre acei copii care umblă rătăciţi printre dărâmături. Vine seara, şi iarăşi acei ochi te privesc de la televizor. Nu jelesc, nu strigă. Sunt ochi de miel acei ochi ai copiilor din Haiti. … Poartă urma şi semnul misterios al unei dureri mai mari, pentru toată durerea din lume, ceea ce Cristos a avut de înfruntat pe Cruce. Acum, toţi din casă sunt în pat. Este obositor să adormi cu sentimentul acela care te roade. … Nu există un răspuns la atâta rău, sau tu nu ştii să-l înţelegi. Ştii numai să intuieşti că durerea celor nevinovaţi este făcută din acelaşi aluat cu abisul întunecat în care Cristos a acceptat să se cufunde în grădina Ghetsimani. Avea, oare, în acel moment, aceiaşi ochi de miel ca şi copiii di Haiti? Dumnezeul pe care eu îl iubesc este cu ei, în suferinţă. Dar a învins moartea, atunci când piatra a fost rostogolită de la mormânt. Şi nu înţeleg altceva. Dar numai în această extraordinară promisiune, disperarea poate deveni în noapte o rugăciune şoptită, fără apărare.

(Marina Corradi, Tempi, 21.01.2010)