Petrică al pânzelor
Piero delle vele (Petrică al pânzelor) este titlul unei frumoase povestiri publicate recent de un prieten de-al meu, Piergiorgio Bighin. Este povestea unui băiat, la prima îmbarcare pe un bric, care se face remarcat prin priceperea sa în folosirea culorilor. Mircea, un bătrân pescar de pe coasta Istriei, care şi-a pierdut un fiu pe mare în timpul unei furtuni, îl chemă să picteze pânzele bărcilor sale, iar Piero se pune pe treabă… o treabă care este metafora existenţei… este vorba, de fapt, despre a recunoaşte semnele destinului în aventura cotidiană a vieţii.
«Băiatul se încredinţase datoriei sale cu o disponibilitate absolută, ca şi cum un destin s-ar fi proiectat în fiecare zi şi ar fi cerut să fie recunoscut, ca o urmă a desenului lăsat pe pânză. El pricepea semnele, trasase multe pe acele pânze, aşa încât uneori se străduia să le individualizeze pe cele definitive, şi trebuia să le dea un retuş, să le compună din nou, să le evidenţieze. Credea că viaţa nu era diferită, trebuia să-i recunoască urmele şi, odată recunoscute, să le urmeze întărindu-le. Dimineaţa era nevoie de linişte pentru a pricepe semnele uşoare lăsate de noapte peste lucruri: misterul zilei se putea dezvălui pe nepregătite şi trebuia să ţină inima şi ochii deschişi pentru a-l recunoaşte.
Astfel trecea timpul, scandat de mersul înainte al lucrului, chiar dacă uneori părea că Piero întârzie ca să nu termine. Sfârşitul lucrului însemna o etapă la care Piero nu voia să ajungă.
Odată terminată acea treabă, dorea să meargă şi el pe mare. S-ar fi lăsat purtat de vânturile destinului, ar fi schimbat direcţia, lăsând pământul în căutarea altui orizont. Exista în el această determinare: odată terminate pânzele, le-ar fi urmat în vânt.
În zilele cu vânt se putea picta cu mai multă plăcere: ca şi cum bureţeii şi pensulele ar fi alunecat mai uşor, le-ar fi păsat de vreme, şi-ar fi luat zborul. Piero avea impresia că trebuia aproape să le ţină în loc pentru a evita să facă ele totul, făcându-se stăpâne pe mâna lui. În acelaşi timp, îi plăcea această senzaţie de a se lăsa purtat de o forţă de inspiraţie simplă, înscrisă în natură.»
(Piergiorgio Bighin, Piero delle vele, pp. 49 – 50)
IunamSun, 03 Jun 2007 09:15:49 +00001532007 6, 2007 at 10:40 am06
“…misterul zilei se putea dezvălui pe nepregătite şi trebuia să ţină inima şi ochii deschişi pentru a-l recunoaşte…” mi se pare cea mai frumosasa fraza.. uneori ratam misterul fiecarei zile(poate nerecunoscandu-l)…ne lasam dusi de cotidian si uitam sa privim doar sa privim…si se pare ca tot mai des in ultimul timp..acum vine intrebarea…in mod voit sau nevoit???!!!
p.s.:fratilor suntem infinit de liberi…atunci de ce ne ascundem si ne inchidem tot mai des ochii si inima?