Fiul familiei Géraudin

Încă o pagină, luată din „Corpi e anime”, în care subiectul este valoarea persoanei, oricine ar fi ea şi oricare ar fi situaţia în care se află. În misterul persoanei există „o forţă, o putere în stare să răstoarne totul, să schimbe totul în ceva mai frumos”. Este destul să o recunoaştem, este destul să o iubim.

Henri, unicul fiu al familiei Géraudin, era tâmp. Îl ţineau ascuns, îl creşteau departe, în secret, în localitatea La Baule.
… Îmbrăcat cu o cămaşă lungă şi neagră, cu o baveţică de pânză albă sub bărbie, tâmpul, care era pe cale să împlinească douăzecişipatru de ani, îşi agita mâinile subţiri, îşi înclina capul într-o parte şi râdea către ceva nevăzut.…
Mustaţa deja stufoasă îi tăia faţa. Şi o curea tare de piele îl lega de spătarul căruciorului cu rotile. Lângă fereastră, Miss Dorothy, o infirmieră englezoaică care avea în jur de treizecişicinci de ani, îmbrăcată în albastru deschis şi alb, tricota un jerseu de lână albă şi îl ţinea sub observaţie, de departe, pe ciudatul său copil. Peste puţin timp, se împlineau zece ani de când intrase în serviciul familiei Géraudin.
Valerie îl îmbrăţişă în grabă pe fiul ei, îi puse în mâini pachetul cu jucării, pe care l-a adus pentru el, şi plecă. Se temea de el, prefera să nu-l vadă. I se întâmpla să simtă, în adâncul ei, în faţa acelui mizerabil monstru ieşit din ea, o milă, o duioşie, o tulburare profundă a întregii sale maternităţi sufocate, explozia imprevizibilă a unui instinct care o înfricoşa. Simţea foarte confuz că acolo se afla o forţă, o putere în stare să răstoarne, să schimbe totul în viaţa ei în ceva mai frumos, dacă ar fi lăsat să pătrundă în ea devotamentul şi iubirea pentru acel dement. Şi îi era groază de asta, aşa cum nouă tuturor, adesea, ne este groază de ceea ce ne-ar putea salva. Ea fugea, se ducea jos în grădină, sau în alte camere, sau la Cazino……
De mai bine de douăzeci de ani, Valerie îi aducea în fiecare lună jucării de sute de franci fiului ei, pe care el nu le lua nici măcar o clipă în mâini. Géraudin luă un iepuraş pe roţi, un joc de cuburi, un flaut de plastic, învelise repede totul într-un ziar. Iepuraşul pe rotile i se potrivea de minune lui Charles, un bolnăvior de-al său: anemie pernicioasă, trei transfuzii… Géraudin îşi aminti de micul chip palid, de privirea vioaie a acelor ochi negri plini de voinţă, de luciditate, de duioşie suferindă… Atunci când îmbătrânim, chiar nu ne mai putem permite să ne gândim la nimic fără să ne doară!

(Maxence Van Der Meersch, Corpi e anime, pp. 77 – 79)

Explore posts in the same categories: Uncategorized