Vizita bătrânei doamne

În 24 august 1988, la Meeting-ul de la Rimini, părintele Tadeusz Styczen , prieten intim de multă vreme al lui Karol Wojtyla, şi succesorul său la catedra de filozofie morală a Universităţii din Lublin, a ţinut o lecţie cu adevărat frumoasă pe tema: “Constructori distraţi care nu privesc spre infinit”. Societatea noastră – observa Styczen – este bolnavă de un democratism, care este dispus să lase soarta lui Socrate şi a lui Cristos la cheremul majorităţii, nu mai vrea să recunoască profeţi care să vorbească depre valori adevărate….

« Există o dramă a lui Friedrich Durrenmatt care se numeşte: “Besucht der eltern Dame”, care în română se poate traduce aproximativ “Vizita bătrânei doamne”.
Undeva în Occident, poate Elveţia, se află un loc numit Gullen; acolo se întâmplă, între un băiat şi o fată, o poveste cu totul obişnuită, ca şi multe altele; se întâlnesc, se iubesc, apoi tânărul o părăseşte. Din cauza mentalităţii satului, fata este deja o femeie pierdută, trebuie să fugă, să plece în marele oraş, poate pentru a se pierde cu adevărat, poate pentru a-şi reface viaţa. Trece timpul, băiatul este deja un bărbat matur, aflat deja în declinul existenţei, şi-a făcut cariera lui, desigur una mică, pentru că nimic măreţ nu se întâmplă vreodată în Gullen. Între timp, a venit democraţia şi chiar o anumită bunăstare, dar Gullen rămâne Gullen. Într-o zi vine vestea: ea se întoarce. Ea a făcut carieră în marele oraş; după o viaţă aventuroasă, s-a căsătorit cu un bărbat incredibil de bogat şi puternic, care a murit lăsând-o moştenitoare a tuturor bunurilor sale. Trenurile rapide nu se opresc niciodată la Gullen, dar de această dată, la dorinţa marii doamne, o vor face. Doamna se întoarce pentru a-şi câştiga propria răzbunare şi să-l ducă la moarte pe bărbatul care a sedus-o, a trădat-o şi a părăsit-o. Femeiea nu vrea doar ca el să moară, vrea ca el să fie trădat, părăsit, stigmatizat şi condamnat de prietenii lui şi de toţi concetăţenii din sat. Ea promite să aducă bunăstarea în Gullen, dacă îi vor da ceea ce doreşte şi cumpără puţin câte puţin, cu bani, conştiinţele tuturor sătenilor, până când aceştia îşi dau consimţământul pentru omucidere. La final, chiar şi parohul se află printre ei, “primus inter pares” în consimţământul care face dreptate. Există totuşi o diferenţă între modul în care se termină cartea lui Durrenmatt şi finalul punerii cinematografice în scenă, iar aceasta din urmă ne oferă semnificaţia cea mai completă a dramei. Aici, în adunarea satului care trebuie să hotărască soarta bărbatului, la final doamna întreabă în repetate rânduri: “Este cineva împotrivă? Niemand? Nimeni?” -. Tăcere. După care toţi, până la ultimul, au consimţit sacrificarea bărbatului, femeia începe să vorbească din nou şi continuă aproximativ astfel: “Atunci eu vă spun că acesta nu este vinovat şi, de aceea, trebuie să trăiască şi să rămână printre voi, ca o oglindă a conştiinţei voastre pe care aţi vândut-o”. De fapt, ei au înlocuit judecata conştiinţei cu cea a utilului şi a convenabilului. Au făcut aşa acum, condamnând la moarte bărbatul, tot aşa cum au făcut deja odată, cu mulţi ani înainte, condamnând femeia la marginalizare şi ostracizare.»

(Tadeusz Styczen, Costruttori distratti che non guardano l’infinito, Meeting di Rimini 1988)

Explore posts in the same categories: Uncategorized