Spania: Cronici ale unei bătălii în desfăşurare
Odată cu legea guvernului Zapatero privind “Educaţia pentru cetăţenie”, statul îşi însuşeşte un rol care nu I se cuvine: formarea conştiinţelor. Dar familiile şi profesorii nu sunt de acord. Astfel, iese la iveală o confruntare care animă amfiteatrele, pieţele şi ziarele din Madrid şi din împrejurimi. Dar care ne priveşte pe toţi.
În primăvara lui 2006 a fost aprobat marele proiect educaţional al guvernului socialist al lui Jose Luis Zapatero: Legea Organică a Educaţiei (Loe). Principala noutate pe care o aducea era apariţia unei noi materii obligatorii numite Educación para la Ciudadanía (EpC, Educaţia pentru cetăţenie). Era propusă de către persoane care nu-şi ascunseseră niciodată obiectivul lor: formarea valorilor morale ale elevilor. Până în acel moment, în şcoală, atât în cea publică, precum şi în cea de iniţiativă civilă, convieţuiseră împreună Religia şi Etica, luate drept materii facultative. Practic, noul sistem aducea o reducere a orelor de învăţământ religios şi introducerea, în toate clasele primare şi secundare, a materiei obligatorii de puţin timp instituită.
Temerile iniţiale ale multor părinţi şi profesori au fost repede confirmate de publicarea unor decrete reale care puneau bazele noului învăţământ, cu care statul şi-a însuşit un rol care nu i se cuvenea: acela de subiect educator şi formator de conştiinţe. Mai mult, aceasta are loc prin intermediul unui repertoriu deloc neutru, vrând să impună o viziune redusă despre om, pornind de la considerente precum relativismul cultural, laicismul sau ideologia “genului”.
Numai cu câteva luni înainte de aprobarea legii pe data de 12 noiembrie 2005, pe străzile Madridului se protesta împotriva planurilor educaţionale ale guvernului şi împotriva materiei aflate în centrul polemicii. În surpriza generală, o platformă creată ad hoc de diferite organizaţii de părinţi şi profesori reuşise să adune un million de persoane în centrul capitalei pentru a cere ca proiectul să fie retras.
În acest context, nişte persoane din CL, fiecare în mediul său şi în nume personal, au început să ia iniţiativa. Mai întâi foarte simplu, stabilind o dezbatere în propriul mediu de lucru. Diverşi profesori, de exemplu, nemulţumiţi de interpretarile şi de răspunsurile primite, s-au apucat să studieze în mod direct textele decretelor, căutând alţi prieteni sau colegi şi schimbând între ei articole şi comentarii prin e-mail. Agitaţia iniţială se transforma într-un interes concret: de la o greutate adăugată propriei vieţi, noua materie a devenit mai degrabă o ocazie de judecată personală şi de muncă împreună.
Astfel, de exemplu, în şcoala John Henry Newman din Madrid s-au organizat reuniuni pornind de la lectura operei Riscul educativ. Directorul, Juan Ramon de la Serna, dă explicaţii cum cartea lui Don Giussani deschide un “orizont care permite abordarea adecvată a tuturor preocupărilor educaţionale, atât a celor personale cât şi a celor din şcoală sau provocările politice şi sociale, cum ar fi Educaţia pentru cetăţenie”.
(Ignacio Santa María, Revista Tracce, noiembrie 2007)
