Speranţa Bakhitei
În enciclica “Spe Salvi”, Benedict al XVI-lea, pentru a face să se înţeleagă ce înseamnă speranţa creştină, povesteşte viaţa unei sfinte: Giuseppina Bakhita.
Pentru noi, care trăim dintotdeauna cu noţiunea creştină de Dumnezeu şi ne-am obişnuit cu ea, faptul de a avea o speranţă, care provine dintr-o întâlnire reală cu acest Dumnezeu, aproape că nu mai poate fi perceput. Exemplul unei sfinte din vremea noastră poate, într-o oarecare măsură, să ne ajute să înţelegem ce înseamnă să-l întâlneşti pentru prima oară şi în mod real pe acest Dumnezeu.
Mă gândesc la femeia de origine africană Giuseppina Bakhita, canonizată de Papa Ioan Paul al II-lea. Se născuse în jurul anului 1869 – ea însăşi nu cunoştea data precisă – la Darfour, în Sudan. La vârsta de 9 ani a fost răpită de traficanţi de sclavi, bătută până la sânge şi vândută de 5 ori pe pieţele Sudanului. Ultima oară, se afla în serviciul mamei şi al soţiei unui general, iar acolo era biciută până la sânge în fiecare zi; în consecinţă, i-au rămas 144 de cicatrici pentru toată viaţa.
În sfârşit, în 1882 a fost cumpărată de un negustor Italian pentru consulul Italian Callisto Legnani care, în faţă înaintării madhiştilor, se întoarse în Italia. Aici, după nişte “stăpâni” atât de îngrozitori ai căror proprietate a fost până în acel moment, Bakhita a cunoscut un “stăpân” cu totul diferit – în dialectal veneţian pe care de acum îl învăţase, îl numea “paron” pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul lui Isus Cristos.
Până atunci cunoscuse numai stăpâni care o dispreţuiau şi o maltratau sau, în cel mai bun caz, o considerau o sclavă folositoare. Acum, însă, auzea spunându-se că există un “paron” deasupra tuturor stăpânilor, Domnul tuturor domnilor, şi că acest Domn este bun, bunătatea în persoană. Aflase că acest Domn o cunoştea şi pe ea, o crease şi pe ea – ba mai mult, că El o iubea. (…) Ea era cunoscută şi iubită şi era aşteptată. Ba mai mult, acest Stăpân înfruntase el în persoană destinul de a fi bătut, iar acum o aştepta “la dreapta lui Dumnezeu Tatăl”.
Acum ea avea “speranţa” – nu numai mica speranţă de a găsi stăpâni mai puţin cruzi, ci marea speranţă: eu sunt în mod definitive iubită şi orice s-ar întâmpla – eu sunt aşteptată de această Iubire. Şi astfel, viaţa mea este bună. Prin intermediul cunoaşterii acestei speranţe, ea era “mântuită”, nu se mai simţea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. (…)
În 9 ianuarie 1890 a fost botezată şi confirmată şi a primit prima Sfântă Împărtăşanie din mâinile Patriarhului Veneţiei. Pe 8 decembrie 1896, pronunţă voturile în Congregaţia Surorilor Canosiene şi de atunci – alături de muncile sale în sacristie şi la poarta din curtea interioară – căută, în diverse călătorii în Italia, mai ales să solicite la misiune: simtea că trebuie să extindă eliberarea pe care o primise prin intermediul întâlnirii cu Dumnezeul lui Isus Cristos, că ea trebuia să fie dăruită şi altora, unui număr cât mai mare posibil de persoane.
Speranţa, care apăruse pentru ea şi o “mântuise”, nu putea să o păstreze pentru sine; această speranţă trebuia să ajungă la mulţi, să ajungă la toţi.
(Benedict al XVI-lea, Spe salvi, nr. 3)
