Acea noapte de Crăciun la Sighet
Decembrie 1950. În închisoarea de la Sighet, în aceeaşi celulă sunt închişi episcopii Ioan Suciu şi Ioan Ploscaru, împreună cu alţi preoţi greco-catolici. Astfel îşi aminteşte episcopul Ioan Ploscaru acea noapte de Crăciun în cartea sa “Lanţuri şi teroare”.
«Se apropiau sărbătorile Crăciunului din 1950. Amintirile ne copleşeau. Stabilim un program de colinzi şi meditaţii pentru seara de Crăciun. Episcopul Ioan Suciu avea un dar deosebit de a expune poetic şi emotiv tot ce medita.
A sosit seara mult aşteptată. Am colindat incet şi ne-am istorisit obiceiurile de Crăciun. Deodată se aud paşi pe coridor şi uşa se deschide. Probabil gardianul l-a anunţat pe ofiţerul de serviciu, care era puţin băut; acesta a intrat cu pistolul în mână. L-a îndreptat spre episcopul Suciu şi l-a somat să se culce, dar noi n-am vrut. Atunci ne-a amenínţat că trage, impunându-ne tăcere. După plecarea poterei episcopul Ioan Suciu a remarcat liniştit: “Nu se putea Crăciun fără Irozi!”.
Aşa ne-a intrerupt sărbătoarea. Dar cine poate opri zborul nevăzut al gândurilor? Întinşi pe paturi, cu ochii închişi, ne întorceam în timp. Ne ragăseam în atmosfera caldă a copilăriei, când în mijlocul cetei de colindători ne înfundam în zăpadă, cântând pe la geamuri: „O ce veste minunată…”. Târziu în noapte, după un timp de visare, ne trezea la realitate o senzaţie de foame care ne chinuia permanent. Aşa s-a sfârşit Crăciunul anului 1950. Noi nu ştiam că şi în afară de închisoare, în România, s-a înterzis colindatul pe străzi. Începea dictatura stalinistă, cu multe lacrimi şi durere pentru poporul român».
(Ioan Ploscaru, „Lanţuri şi teroare”, pp. 169-170)
DecamMon, 31 Dec 2007 11:45:21 +00003642008 6, 2007 at 10:40 am12
Am impresia ca acest tip de Craciun nu ne mai intereseaza prea mult pe cei de azi
IanamWed, 02 Jan 2008 04:03:40 +000012008 6, 2007 at 10:40 am01
Colind in puscarii
Iată ce scrie si Ioan Ioanid în cartea sa ”Închisoarea noastră cea de toate zilele” Vol.II pag.291: “Tânăr preot greco-catolic originar din Moldova.
Îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate şi căldură rar întâlnită, numele lui GHIŢĂ DUMITRAŞ s-a asociat definitiv în memoria deţinuţilor din Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi de Crăciun.
An de an, în noaptea de Înviere şi în noaptea de Crăciun se repeta cu regularitate aceeaşi scenă.
In liniştea ce se lăsa peste puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui DUMITRAŞ. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu geamul deschis, DUMITRAŞ, cânta pentru toată închisoarea. Cânta, fără să-şi stăpâneasca glasul, în aşa fel încât fiecare deţinut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paşti în care să nu ascultam prohodul şi nici Crăciun, în care vocea lui minunata să nu rupă tăcerea nopţii şi să învăluie puşcăria cu cântec de colinde.
Urmarea era ştiută! DUMITRAŞ era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau sa-l scoată din celulă, îl găseau la uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce DUMITRAŞ îşi termina de cântat repertoriul. Fermecaţi şi ei de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând sa întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte până la sfârşit.
Cu câţiva ani înainte de arestarea mea, se zvonise în Bucureşti despre un preot tânăr, cu o voce excepţională, care cânta la slujbele de dumineca din capela de la Pitar-Moş. Informându-mă la o vară de a mea, care era catolică, zvonul mi-a fost confirmat şi am fost invitat s-o însoţesc într-o duminică la biserică. Atunci l-am auzit pentru prima oară cântând pe DUMITRAŞ.
Am fost atât de impresionat de acel Ave Maria încât am venit şi în duminicile următoare să ascult glasul de înger al tânărului preot necunoscut. Într-una din duminici, preotul n-a mai apărut. Am aflat că fusese arestat. Când, după ani de zile, în închisoarea din Piteşti am auzit de existenta unui preot pe care-l chema DUMITRAŞ, numele nu mi-a spus nimic. Numai când l-am am auzit cântând în noaptea de Înviere, mi-am amintit de glasul şi numele preotului de la Pitar-Moş”.
Pe monumentul funerar stau înscrise următoarele gânduri:
“SUFLET CANDID, INIMĂ IUBITOARE, VOCE ÎNGEREASCĂ, PĂRINTELE GHEORGHE A FOST RAZA DE LUMINĂ CARE A ÎMPĂRTĂŞIT TUTUROR ZILE SENINE. VIAŢA CA ŞI SFÂRŞITUL LUI REPREZINTĂ O CALDĂ DĂRUIRE PE ALTARUL LITURGHIEI SÂNGEROASE A TRUPULUI MISTIC”.
IanamSat, 12 Jan 2008 10:36:02 +0000112008 6, 2007 at 10:40 am01
chiar daca “acest tip de Craciun nu ne mai intereseaza prea mult pe cei de azi” (nu putem vorbi decat in numele nostru, nu si al altora!!!), vrand nevrand el face parte din istorie. cu siguranta, fara astfel de marturii de credinta din trecut nu am fi ajuns sa avem parte de libertatea din prezent.
un articol mai amplu despre pr. Gheorghe Dumitras OFMConv. a aparut in revista Mesagerul Sfantului Anton, intr/unul din numerele anului 2006. in acest articol scris de pr. Damian Patrascu OFMConv., pe langa prezentarea facuta de autor se regaseste o parte din textul lui Ioan Ioanid expus aici, cat si niste fragmente din marturia data de Anton Dumitras, fratele lui pr. Gheorghe Dumitras.