Ne cheamă să trăim

Cristos… ne cheamă să trăim. Cristos, înainte de cei trei ani măreţi, a petrecut treizeci de ani făcând un singur lucru, acela de a trăi: viaţa obişnuită a satului, cu părinţii, prietenii, lucrurile de zi cu zi, munca, sinagoga, sâmbăta şi spicele de grâu, norii şi soarele care se înroşeşte la răsărit. Când a devenit mare, când a început să se arate ca Mesia, nu a schimbat sistemul, nu a transformat calitatea prietenilor. Nu s-a dus să-i repereze în templu sau printre clasele conducătoare. Şi i-a luat cu el de la bărci şi de pe stradă. Nu a înălţat templul, nici n-a închis lumea înăuntru. A trăit şi a ajutat lumea să trăiască: a îndreptat mâna uscată, i-a vindecat pe leproşi, a iertat-o pe păcătoasă, a mângâiat-o pe văduvă pentru fiul ei mort, a vestit valoarea vieţii şi speranţa viitorului; transforma apa banalităţii zilelor într-un vin plin de gust. Nu a inventat o nouă religie, noi rituri, noi porunci, noi reguli. Spunea: “Sunteţi prietenii mei. Iubiţivă aşa cum vă iubesc eu, aşa cum vă iubeşte Tatăl”. Cei mai slabi, cei mai puţin coerenţi, cei mai îndepărtaţi au fost cuceriţi. Au descoperit că a fi mici nu este un obstacol pentru întâlnirea cu el, şi nici a fi bolnavi, sau întemniţaţi sau goi sau flămânzi: este de ajuns viaţa trăită în laudă adusă lui Dumnezeu şi în iubire pentru aproapele. Ca şi semănătorul sau femeia care naşte, sau băiatul care se joacă în piaţă, sau pescarii care pescuiesc noaptea pe lac.
Pentru prima oară i-a apărut lumii cineva pentru care religia era însăşi viaţa. Până la moarte. Până la trei zile după moarte…

(Angelo Busetto, L’isola che c’è, p. 121)

Explore posts in the same categories: Uncategorized