Oamenii şi Părintele Malachia

Trimis de la Glasgow la Edinburgh pentru a se ocupa de cântul gregorian, părintele Malachia Murdoch îşi începe aventura călătorind în tren…

Afară, pe trotuar… hamalii continuau să-şi răsucească vagoneţii şi fetele să alerge prin preajmă cu bluzele lor colorate şi cu fustele în vânt, ca şi cum părintele Malachia Murdoch, preot din Ordinul Sfântului Benedict, nu şi-ar fi închis ochii şi nu şi-ar fi lăsat mintea să urce în spirale din ce în ce mai ample, anulând toate fiinţele care-l înconjurau, vagoneţii, bluzele, gândurile şi aspiraţiile lor. Cu alte cuvinte, ei continuau să aibă o existenţă obiectivă, continuau să existe independent de percepţia pe care alţii o puteau avea despre existenţa lor, continuau să reflecte, din partea lor, Voinţa care îi scosese din neant, continuau să răsucească vagoneţii lor şi să alerge cu bluzele lor colorate, ca şi cum Descartes n-ar fi spus niciodată “cogito ergo sum”, iar David Hume nu şi-ar fi manifestat îndoielile asupra realităţii propriului ego. Ba mai mult, ei se întrebau, acele fiinţe grăbite şi agitate, dacă bacşişul era de şase pence sau numai de trei pence, reflectau asupra felului în care bărbaţii sărutau femeile în colţurile întunecate ale sălilor de bal, bârfeau dacă fetele de la Mexican Eagles câştigaseră încă un punct sau două…; şi nu se gândeau deloc, acele fiinţe grăbite şi agitate, la Socrate şi la cauzele pentru care băuse cucuta, la Isus şi la cauzele pentru care fusese ţintuit pe cruce. Dar părintele Malachia, singur cu Dumnezeu într-un compartiment de clasa a III-a pentru fumători, al lui London and North Eastern Railway, le cunoştea gândurile chiar dacă nu le cunoştea persoanele… le cunoştea şi le înţelegea cu o anume bunăvoinţă, pentru că el era un călugăr şi un preot, şi băuse sângele lui Cristos, iar în fiecare dimineaţă, cu mânile nesigure şi tremurânde, ridicase sărmanul trup chinuit al lui Cristos şi, fiind un adevărat creştin, îl iubea pe aproapele său ca pe sine însuşi. Cunoştea, şi simţea pentru ele o milă nobilă, pentru toate nebuniile lor: plăcerile prosteşti ale trupului, cărora li se abandonau în locuri secrete, trufia jazz-ului, a radio-ului şi a curselor, … mândria cu care îşi scoteau pe gât opiniile, convingerea lor că civilizaţia însemna confort şi că păcatul era un cuvânt medieval pentru a arăta un sfârşit de săptămână în compania unei actriţe cu care nu erau căsătoriţi, toate capriciile lor meschine, toate raţionalismele lor superstiţioase….

( Bruce Marshall, Il Miracolo di Padre Malachia, pp.16-17)

VIDEOŞTIRI

Explore posts in the same categories: Uncategorized