Adevăratul protagonist
Acum zece zile, mai precis în noaptea de 7-8 iunie, s-a desfăşurat în Italia pelerinajul pe jos de la Macerata până la Sanctuarul Fecioarei de la Loreto. Au participat circa 70000 de persoane. Lor le-a adresat un gând şi don Julian Carron, succesorul lui don Luigi Giussani la conducerea mişcării ecleziale Comunione e Liberazione
«Ce ne-a adus aici pe fiecare dintre noi, în această seară? Numai recunoaşterea şi seriozitatea cu care am luat în seamă propria nevoie umană, numai un moment de fidelitate faţă de noi înşine, faţă de propria umanitate. Pentru că fiecare dintre noi este tocmai asta: nevoiaş. Este frumos să fim nevoiaşi, pentru că acest lucru ne trimite la Unicul care poate să răspundă acestei nevoi. Dar pentru ce anume nevoiaşi? Papa se întreba în enciclica Spe Salvi: “Ce dorim cu adevărat? În fond “, spunea Papa citându-l pe Sf. Augustin, “vrem un singur lucru: viaţa care este pur şi simplu viaţă, pur şi simplu “fericire”. Nu este, la urma urmei, altceva de cerut în rugăciune. (…)
Epoca contemporană este o tragică dovadă a finalului la care omul ajunge în pretenţia sa de autonomie, de a face de unul singur, de a se realiza de unul singur, de a se crea de unul singur. De aceea, lupta este între cerşetor, cel care se recunoaşte nevoiaş, şi cel autosuficient, care gândeşte că n-are nevoie de nimic şi îşi este îndeajuns sieşi. Este o luptă între două concepţii ale omului, între cel care aparţine unui fapt mai măreţ şi cine îşi aparţine sieşi. (…)
Pelerinajul pe care suntem pe cale să-l facem este un prilej unic de a deveni din nou cerşetori. Cerşetorul este omul adevărat, omul care recunoaşte întreaga măreţie a dorinţei sale: atât de măreaţă că noi nu suntem în stare să-i răspundem de unii singuri.de aceea, “Doamne, spre numele şi memoria ta se îndreaptă întreaga noastră dorinţă” (Is 26,8). Lucrul cel mai uimitor este că, văzându-ne atât de nevoiaşi, Domnul a devenit el însuşi cerşetor de noi.
Cine se uită la această cerşire a lui Cristos care cere inima noastră nu poate să nu fie uimit: “Ce este omul ca să-ţi aminteşti de el, şi de fiul omului pentru ce te îngrijeşti?” (Ps 8,5).
Este vestea ajunsă la acea fată de 15-17 ani, la Nazaret, care o face să exulte de bucurie, aşa cum se exprimă ea însăşi în faţa Elisabetei: “Domnul s-a uitat la umilinţa” – nimicul – “slujitoarei sale” (Lc 1,48). Creştinismul este anunţul acestei veşti, al acestei priviri noi, pline de milă, a lui Cristos pentru fiecare dintre noi. (…)
Cine a întâlnit această privire a fost marcat, cuprins de o bucurie fără egal, aşa cum i s-a întâmplat acelui vameş din Ierihon, atunci când Isus l-a privit şi i-a spus: “Zaheu, coboară repede, pentru că astăzi trebuie să mă opresc în casa ta” (Lc 19,5), a alergat în grabă, plin de bucurie». (…)
