Riscul Adevărului
Credinţa este o prerogativă exclusivă a persoanelor brave şi perfecte? Sau nu este, mai degrabă, vorba despre o frumuseţe care, prin harul lui Dumnezeu, poate fascina şi schimba pe oricine?
«Vă voi povesti despre o discuţie care s-a desfăşurat o zi între doi creştini culţi. Un bătrân profesor, neliniştit din cauza numărului mare de persoane care, în Germania, se îndepărtau de Biserică şi renunţau la botez, îi exprimă interlocutorului său mângâierea lui ascunsă: îi era recunoscător lui Dumnezeu pentru că le dăruia atâtor persoane buna conştiinţă de a înceta să creadă. Pentru că, dacă ar fi deschis ochii şi ar fi crezut, oricum nu ar fi fost în stare să poarte, în această lume a noastră, povara credinţei şi ale datoriilor sale morale. De fapt, iată din nou ideea care reiese: credinţa este o greutate remarcabilă de purtat şi poate fi purtată numai de firi puternice. Este aproape un fel de pedeapsă, în orice caz, o pretenţie! Aşadar, trebuie să fie bucuros cel care nu a primit-o. Indiferenţa faţă de o modalitate religioasă de a trăi viaţa, dezinteresul faţă de credinţă i-ar fi mai folositoare omului decât adevărul Revelaţiei. Faptul că Dumnezeu s-a întrupat în Cristos nu ar mai fi, aşadar, un dar, ci o pedeapsă. Cu această convingere, cum este posibil să-şi tragă cineva bucuria din credinţă şi curajul de a continua să fie credincios?
La Munchen, acum câţiva ani , în noaptea de Paşti, am botezat un adult. Avea în jur de 40 de ani, o soţie fidelă, copii sănătoşi, un loc de muncă sigur şi un venit bun. Un astfel de pas, Botezul, poate fi provocator, ne poate lăsa neliniştiţi. Nu s-ar fi minunat doar profesorul foarte credincios despre care am vorbit înainte. Oare nu ne-am plâns cu toţii, măcar o dată, de faptul că, de copii, fără să ne ceară nimeni acordul, odată cu botezul ne-au pus sub jugul creştinismului? De ce un inginer de la Siemens, căruia, omeneşte vorbind, nu-i lipsea nimic, vrea să devină creştin?
Nu cunosc nici un răspuns sigur . Faptele harului lui Dumnezeu nu au un protocol şi nici nu sunt pe vreo listă. Totuşi, de un lucru sunt sigur: catehumenului din Munchen, Peter, a fi creştin i s-a părut o bogăţie. Cristos l-a fascinat şi, de aceea, l-a cucerit. Cine a găsit fericirea nu se preocupă de preţ. Alegerea iubirii celei mai mari este, cu siguranţă, un risc, dar ea oferă cea mai profundă împlinire. Când Papa Benedict al XVI-lea a publicat prima sa enciclică, l-a descris tocmai pe acest Dumnezeu fascinant. (…) „Iubirea lui Dumnezeu nu este numai o forţă cosmică primordială; este iubirea care a creat omul şi care se apleacă spre el, aşa cum s-a aplecat bunul samaritean spre omul rănit şi jefuit, zăcând la marginea drumului care cobora din Ierusalim spre Ierihon” ».
(Paul Josef Cordes, Il rischio della verità per il bene dell’uomo, L’Osservatore Romano – 3.02.2009)
