Ochii copiilor din Port-au-Prince

Acei ochi, acele chipuri nu te lasă în pace. Te trezeşti dimineaţa şi într-un ziar, pe care un călător din tramvai ţi-l deschide în faţa ochilor, sunt copiii din Haiti. Cu ochii aceia mari, întunecaţi, închişi într-o întrebare. Ce-a fost, de ce a fost. Cu un braţ rănit sau mutilat, şi acea mirare uluită: atâta durere, de ce? Lucrezi, te cufunzi în ritmul zilnic al efortului şi al neplăcerilor, poate te superi. Apoi mergi să bei o cafea, în bar televizorul este deschis, iarăşi Haiti. Şi iarăşi chipurile mamelor rămase fără copii, trupurile abandonate ca nişte deşeuri. Dar mai ales, copiii, frumoşi şi insuportabili, întrebarea suspendată în ochii imenşi, evidentă fără niciun cuvânt: de ce?… Ai vrea să-i ceri socoteală lui Dumnezeu pentru acest dezastru, să discuţi, să te cerţi cu El. Dar ştii şi că în orice apocalipsă şi în orice măcel, chipul lui Cristos se află în fiecare dintre acele chipuri de copil. (Atunci, poate că este El cel care te cheamă când le priveşti; poate din acest motiv este insuportabil să stai în faţa acelor ochi?) Ce poţi face, te întrebi neputincios. Să dai bani, desigur, evident. Şi apoi nimic altceva?… Şi te întorci la lucrurile obişnuite ale zilei tale. Copiii la şcoală, temele, facturile. … Este înţelept, ai învăţat, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu şi pentru ziua cea mai goală. Să-i mulţumeşti pentru lucrurile simple şi măreţe pe care le ai. Respiraţia, picioarele, casa, copiii. Totuşi, îndrăzneala durerii nevinovate care se revarsă din Port–au-Prince este o puternică palmă peste obraz. Nu i se poate mulţumi lui Dumnezeu pentru durerea şi moartea din Haiti. Dar şi să-l acuzi pe Dumnezeu ar fi un blestem. Nu a fost el. El este acolo: în fiecare dintre acei copii care umblă rătăciţi printre dărâmături. Vine seara, şi iarăşi acei ochi te privesc de la televizor. Nu jelesc, nu strigă. Sunt ochi de miel acei ochi ai copiilor din Haiti. … Poartă urma şi semnul misterios al unei dureri mai mari, pentru toată durerea din lume, ceea ce Cristos a avut de înfruntat pe Cruce. Acum, toţi din casă sunt în pat. Este obositor să adormi cu sentimentul acela care te roade. … Nu există un răspuns la atâta rău, sau tu nu ştii să-l înţelegi. Ştii numai să intuieşti că durerea celor nevinovaţi este făcută din acelaşi aluat cu abisul întunecat în care Cristos a acceptat să se cufunde în grădina Ghetsimani. Avea, oare, în acel moment, aceiaşi ochi de miel ca şi copiii di Haiti? Dumnezeul pe care eu îl iubesc este cu ei, în suferinţă. Dar a învins moartea, atunci când piatra a fost rostogolită de la mormânt. Şi nu înţeleg altceva. Dar numai în această extraordinară promisiune, disperarea poate deveni în noapte o rugăciune şoptită, fără apărare.

(Marina Corradi, Tempi, 21.01.2010)

Explore posts in the same categories: Uncategorized