Întâlnirea Benedettei

Benedetta Bianchi Porro ( 1936-1964 ) este o tânără marcată de o boală teribilă. În mod progresiv, devine paralizată, surdă, fără simţul mirosului, al pipăitului … şi la final oarbă. La început încearcă sentimente de disperare, dar apoi totul se schimbă… Benedetta a cunoscut înfricoşătoarea încercare a lipsei de semnificaţie a vieţii: această încercare o face să fie atât de apropiată de noile generaţii. Iată două fragmente desprinse din scrisorile sale. Suntem în anul 1953, Benedetta îi scrie prietenei Anna, înainte de întâlnirea sa cu Domnul:

“Şi eu… doresc să mă refugiez în liniştea unui port, dar barca mea este fragilă, pânzele mele sunt sfâşiate de fulger, vâslele rupte, iar curentul mă poartă departe… Uneori, când îmi simt ochii plini de lacrimi şi plânsul îmi blochează gâtul, nu ştiu dacă este frigul sau sunt amintirile. Ştii, Anna, mi se pare că mă aflu într-o mlaştină nesfârşită şi monotonă şi că mă scufund încet-încet, fără durere sau regret, atât de inconştientă şi indiferentă faţă de ceea ce se va întâmpla atunci când şi ultima bucată de cer va dispărea şi noroiul se va aşeza peste mine.”

Tot în 1953, Benedetta dezvoltă mai apoi tema disperării. Scrie:

“Cât este de frumos să călătoreşti, Anna! Îndată ce voi putea, cred că mă voi duce imediat şi voi călători mereu. Cred că nu este cineva căruia să nu-i placă asta: a călători înseamnă a uita de monotonia vieţii, înseamnă a fugi de neliniştea noastră, de plictiseala noastră perenă. Eu sunt tot mai nebună, tot mai neliniştită. Uneori găsesc un echilibru şi sunt plină de iubire şi de înţelegere pentru toţi. Uneori invidiez inconştienţa (dar oare este aşa?) altora şi mă simt proastă; eu care caut în viaţă ceea ce nu este şi nu ştiu nici măcar ce este, dar foarte adesea sunt plină de îndoieli şi cad în scepticismul cel mai adânc. Nu crezi că scepticismul este fascinant, fie şi numai pentru că ne smulge gândul de a afla în noi o realitate? Mă tem de această concluzie a mea, de aceste tenebre: mă simt atât de falsă, atât de inutilă, atât de goală! Uneori mă tem că m-ar obosi chiar şi fericirea şi veşnicia, şi din asta înţeleg că bântui prin întuneric. Dacă ai şti, Anna, câtă nevoie am de ajutorul tău! Doresc atât de mult adevărul, nu doresc decât asta, dar, despre el, nimeni nu ştie nimic!”

Dar, în mod misterios, situaţia Benedettei se schimbă: ceva se întâmplă, chiar dacă nu ştim când şi cum. Suntem în anul 1958. După întâlnirea cu Isus, îi scrie Mariei Grazia:

“Mă gândesc: ce lucru minunat este viaţa (chiar în aspectele sale cele mai teribile) şi sufletul meu este plin de recunoştinţă şi iubire faţă de Dumnezeu, pentru asta!”.

În 1961 îi mărturiseşte mamei:

“Dragă mamă, cât despre mine, sunt ca întotdeauna. Dar de când ştiu că există Cineva care se uită la mine cum lupt, încerc să mă întăresc: cât este de frumos, aşa, măicuţă! Eu cred în Iubirea coborâtă din Cer, în Isus Cristos şi în Crucea lui glorioasă! Da, cred în iubire! Tu îmi vei spune că m-am născut în Cristos. Da, dar înainte îl simţeam atât de departe! În schimb, acum ştiu că Dumnezeu se află peste tot (până şi în durere!), şi chiar dacă noi nu-l vedem, împărăţia lui Dumnezeu se află în noi.”

( Angelo Comastri, Dio è amore, pp. 24 – 26)

Copii

Scria von Balthasar: „A dormi şi a se juca sunt cele două preocupări ale Cuvântului (adică: ale Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în copil) care o fascinează pe Tereza de Lisieux, ea care, ca o adevărată mamă, se minuna mereu în faţa Copilului şi considera relaţia sa cu El ca fiind foarte naturală şi concretă”.
Devoţiunii Terezei faţă de sfânta copilărie a lui Isus îi corespunde munca sa de zi de zi pentru a rămâne „copilă”.
Într-o zi va explica acest program spiritual după cum uremază: „A rămâne copii în faţa lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte propriul nimic, a aştepta totul de la Bunul Dumnezeu aşa cum copilul aşteaptă totul de la tatăl său. Să nu căutăm să ne schimbăm poziţia pe măsură ce creştem… Şi să nu ne atribuim niciodată nouă înşine virtuţile pe care le practicăm … Şi să nu ne descurajăm niciodată din cauza propriilor vinovăţii, deoarece copiii cad des, însă sunt mult prea mici ca să se lovească de-adevărat”.
… Este vorba de a parcurge de bună voie şi cu bună dispoziţie „calea abandonării, precum copilul care adoarme fără teamă în braţele tatălui său”.
Să ne abandonăm fără teamă înseamnă să acceptăm că la baza tuturor lucrurilor se află conştiinţa că aparţinem, în certitidunea că avem un Tată …
Ceea ce contează este iubirea cu care ne abandonăm: însă, dacă aceasta e adevărată, totul poate fi folosit pentru a mărturisi iubirea, şi totul este infinit de important pentru acest scop.
… Cu mii de cadouri mici îi putem da înapoi lui Dumnezeu ceea ce El ne-a dăruit, şi El primeşte şi face ca ceea ce ne-a dăruit să fie mereu mai preţios, printr-un schimb continuu de iubire, care durează toată viaţa.

(Antonio Maria Sicari, Una Santa Famiglia, pp. 68-70)