“Vreau să-l slujesc pe Dumnezeu ca un om obişnuit”

Acesta este testamentul spiritual al lui Shahbaz Bhatti, ministrul catolic pentru minorităţi din Pakistan, asasinat pe 2 martie la Islamabad, de oameni înarmaţi. Bhatti o apărase cu curaj pe Asia Bibi, femeia creştină condamnată la moarte pentru blasfemie, pe baza unor acuzaţii false.

«Numele meu este Shahbaz Bhatti M-am născut într-o familie catolică. Tatăl meu, învăţător pensionat, şi mama mea, casnică, m-au educat potrivit valorilor creştine şi învăţăturilor Bibliei… Încă de copil, obişnuiam să merg la biserică şi să găsesc o profundă inspiraţie în învăţăturile, sacrificiul şi răstignirea lui Isus. Iubirea lui Isus m-a determinat să-mi ofer serviciile Bisericii. Condiţiile înfricoşătoare în care trăiau creştinii din Pakistan m-au răscolit. Îmi amintesc o vineri de Paşti, pe când aveam doar treisprezece ani: am ascultat o predică despre sacrificiul lui Isus pentru răscumpărarea noastră şi pentru mântuirea lumii. Şi m-am gândit să corespund acelei iubiri a lui dăruind iubire surorilor şi fraţilor noştri, punându-mă în slujba creştinilor, îndeosebi a celor săraci, nevoiaşi şi persecutaţi, care trăiesc în această ţară islamică… Mi s-a cerut să renunţ la bătălia mea, dar eu am refuzat întotdeauna, chiar cu riscul vieţii mele însăşi. Răspunsul meu a fost întotdeauna acelaşi: “Nu, eu vreau să-l slujesc pe Isus ca un om obişnuit”. Acest devotament mă face fericit. Nu vreau popularitate, nu vreau poziţii de putere. Vreau numai un loc la picioarele lui Isus. Vreau ca viaţa mea, caracterul meu, acţiunile mele să vorbească pentru mine şi să spună că-l urmez pe Isus Cristos… Atunci, m-aş considera privilegiat… dacă Isus va vrea să accepte sacrificiul vieţii mele. Vreau să trăiesc pentru Cristos şi pentru El vreau să mor. …
De multe ori extremiştii au încercat să mă ucidă şi să mă ia prizonier; m-au ameninţat, persecutat şi mi-au terorizat familia. Cu câţiva ani în urmă, extremiştii le-au cerut chiar şi părinţilor mei, mamei şi tatălui meu, să mă oprească de la a-mi continua misiunea de ajutorare a creştinilor şi a celor nevoiaşi, altfel m-ar fi pierdut. Dar tatăl meu m-a încurajat întotdeauna. Eu spun că atâta vreme cât voi fi în viaţă, până la ultima respiraţie, voi continua să-l slujesc pe Isus şi pe această sărmană omenire suferindă, creştini, nevoiaşi, săraci. … Atunci când reflectez asupra faptului că Isus Cristos a sacrificat totul, că Dumnezeu l-a trimis pe însuşi Fiul Său pentru răscumpărarea şi mântuirea noastră, mă întreb cum pot eu să merg pe drumul Calvarului. Domnul nostrum a spus: “Vino cu mine, ia-ţi crucea şi urmează-mă”. Pasajele din Biblie care îmi plac cel mai mult spun: “Mi-a fost foame şi mi-aţi dat să mănânc, mi-a fost sete şi mi-aţi dat să beau; eram străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, întemniţat şi m-aţi căutat”. Astfel, atunci când văd oameni săraci şi nevoiaşi, mă gândesc că sub înfăţişările lor se află Isus care-mi vine în întâmpinare».

(Sub îngrijirea Mariei Antonietta Calabrò, Il testamento spirituale di Shahbaz Bhatti, Corriere della sera, 03.03.2011 p. 17)

Calea mică a Crăciunului

În noaptea de Crăciun a lui 1994, Christian de Chergé, abatele mănăstirii cisterciene Notre Dame de Atlas din Tibhirine, Algeria, ţinea o predică drept comentariu la pasajul evanghelic: “Acesta este semnul pentru voi: veţi găsi un copil înfăşat în scutece, care zace într-o iesle”… Christian de Chergé, a fost ulterior ucis de fundamentaliştii islamici în 21 mai 1996, împreună cu şase confraţi de-ai săi.

«Minunea lui Dumnezeu pentru noi, minunea omului pentru Dumnezeu este acest mic copil înfăşat în scutece, care zace, legat, încredinţat, abandonat”!… „Abandonat” are şi o semnificaţie activă, aceea de a se lăsa alcătuit, condus, purtat, îndrumat; cel care abandonează propria voinţa pentru cea a altuia. Acest tip de abandon este „moartea propriei voinţe”, spunea Francisc de Sales. Este copilul care cade înapoi în braţele Tatălui (Tereza Pruncului Isus).
Pentru mine, „Isus abandonat” este acolo şi este semnul care ne este dat în noaptea noastră, în toate nopţile noastre – nu există abandon fără noapte, fără acest act de încredere care are în vedere necunoscutul –… Şi iată, în mod precis, că pe acest leagăn de nou-născut, abandonat cu totul, este proclamată Vestea cea Bună a Păcii pentru oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte, oamenii spre care se îndreaptă bunăvoinţa sa, cărora le vrea binele! Pace oamenilor care se abandonează iubirii lui Dumnezeu….
Dumnezeu a luat un alt chip pentru om: nu mai este Atotputernicul care se impune de sus, de departe, ci acest Dumnezeu care se abandonează, fragil, dependent, încredinţat bunăvoinţei unei mame, a unei familii şi chiar a capriciilor unui popor. În Dumnezeu, Fiul nu este decât acest lucru în mâinile Tatălui. Şi acesta este cel care vine să trăiască în mâinile noastre, pentru ca noi să putem intra în corespondenţa inimii cu Dumnezeu, prin intermediul căii celei mici a Crăciunului, cea a abandonului plin de iubire în cotidianul Celui Vesic, o cale mică pentru noi, aici, acum».

(Christian de Chergé, Copilul abandonat
Observatorul Roman 29.12.2010)